Teorii pentru gropile din asfalt

Drumurile noastre sunt bune de peticit la orice oră, cu toate că de peste 20 de ani ele trec prin tranziţia nesfârşitelor reparaţii. Plătim bani grei, în fiecare an, pentru lucrări de plombare, întreţinere, reabilitare şi modernizare, dar la scurt timp după finalizarea lor, carosabilul devine din nou teatrul unor operaţiuni reparatorii. Blestemul drumurilor din România este greu de dus din varii motive în pofida faptului că toţi se pricep la drumuri, ca la fotbal şi agricultură. Sute de firme, cu mii de angajaţi, atotştiutori, cu pretenţia de mari specialişti în drumuri, stau pe toate gardurile. Dar, cu toate acestea, Ana meşterului Manole, îşi cere tribut în permanenţă şi aici. În pofida faptului că lucrătorii de la drumuri sunt de o năucitoare competenţă, foarte puţine artere rutiere au faţă europeană. Asta pentru că, aşa cum o demonstrează practica de la Revoluţie şi până acum, pentru un drum care astăzi este praf şi pulbere e nevoie de ani cu carul până să fie modernizat. De la luarea deciziei pentru încadrarea într-un program de reparaţii, până la aprobarea proiectului, iar mai apoi, de la aprobarea finanţărilor şi până la executarea şi predarea investiţiei către beneficiar e nevoie de multă vreme. Povestea unui drum este o lungă odisee, nu doar prin hârţogăria care trebuie învârtită pe lângă acesta. E nevoie de o adevărată industrie a poveştilor fantastice clădite în timpul lucrărilor. Se poartă discuţii aprinse, se fac deplasări la faţa locului pentru identificarea problemelor ivite pe traseu, ca în final să constatăm că nu practica ne-omoară, ci teoria. Vorbim mult, avem bune intenţii, dar ne batem în cap cu legislaţia. Bunăoară, vrem să cerem ajutorul autorităţilor locale pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare care ar salva drumurile de la distrugere, deoarece apele provenite din ploi nu ar mai ajunge pe carosabil. Dar nu ştim că suprafeţele traversate de canalele respective, nu mai sunt acum proprietăţi publice, ci sunt deţinute de cetăţeni. Ceea ce face ca autorităţile să rămână cu mâinele legate. Mai apoi, arătăm cu degetul spre drumari că nu cer aviz de lucrări de la furnizorii unor servicii şi că le distrug acestora reţelele. Paradoxal, replici vin şi din tabăra adversă, deoarece sunt voci care susţin că furnizorii de servicii trebuie să aibă acceptul pentru lucrări de la drumari. Fiecare aruncă pisica în ograda altuia, sub umbrela unei legislaţiii ambigue şi duplicitare, care dă dreptate fiecăruia. După toate explicaţiile laborioase pe care le etalează fiecare executant, rămân în urmă doar bunele intenţii. Şi mai apoi, inevitabilele gropi.